Confesiunile unei mamici partea a 2-a

Hei, ce faceti?

Vreau pentru inceput sa imi cer scuze ca nu am postat acest articol atunci cand am promis, adica pe data de 31.03.2014.

Imi este foarte greu sa ma adaptez schimbarilor de anotimp, plus ca fata mea are "serviciu" la ora 7.00 este treaza :)

Hai sa revenim la postarea initiala, pentru cei care nu stiu despre ce vorbesc aici aveti inceputul acestei confesiuni.

Am ajuns cu pasi repezi in luna a noua, parca tot timpul a trecut foarte repede, nu stiu cand a trecut aceasta perioada.

Eram deja in luna a noua, si eu tot umbla pe strada fara nici un stres, ma plimbam de colo-colo fara probleme, fara sa ma gandesc ca s-ar putea intampla ceva.

Imi spunea toata lumea ca voi naste pe strada, ma amuza si acum cand ma gandesc :).

Imi amintesc ca intr-o zi aveam programare la medic, urma sa o vad pe Maya pentru ultima data inainte sa facem cunostinta oficial, si am decis sa impusc doi iepuri dintr-o lovitura m-am dus si la posta, si la banca si abia apoi la medic.

Mi-a spus doamna draguta de la posta ca eu voi naste acolo,si ca nu intelege de ce nu vorbesc sa intru in fata, dar eu m-am incapatanat sa stau la coada.

Cand am ajuns la medic mi-a spus ca ma va interna la inceputul saptamanii, sa ma duc la Spitalul Clinic Cantacuzino sa ii spun ca sunt pacienta ei si ca trebuie sa ma internez pentru a fi tinuta sub observatii, deoarece aveam 40 de saptamani.

Atunci a inceput adevarata distractie, imi amintesc ca inainte sa ma internez am plans toata ziua, imi este foarte greu sa stau departe de sotul meu si de familia mea - buna sau rea este a mea.

Am ajuns cu sotul meu la spital, m-am prezentat la camera de garda spunand ca o poezie ce mi-a spus Doamna Doctor.

Dupa ce mi-au facut foaia de internare doctorii de garda ma pregateau pentru nasterea propriu zisa,chiar am fost trimisa la salonul de travaliu, desi eu nu aveam nici o contractie ;)).

A venit doctorita mea si ma intreaba foarte serioasa : "Tu ce cauti aici?", dupa ce vorbeste cu un coleg ma muta jos in salon, unde urma sa stau cuminte pana venea clipa cea mare.

Mentionez ca nu vroia sa imi provoace nasterea, vroia sa se intample natural.

Sa intampla sa ma intalnesc in salon cu sotia unui verisor de-al tatalui meu - ce mica este lumea.

Eram in salon trei fete - eu, verisoara si inca o colega, care avea contractii deja.

Seara ne-am culcat devreme, cand pe la ora 1.00 o aud pe fata cu contractii ca imi spune ca i sa rupt apa, totul a fost ciudat, m-am dus sa caut o asistenta sa aibe grija de ea si ne-am vazut de somn in continuare.

Ziua urmatoare a venit o alta fata in locul tipei care a nascut, si inainte sa ne culcam deja glumeam care dintre noi urmeaza :)), eu ii spuneam verisoarei ca ea urmeaza si ca promit sa caut asistenta si pentru ea.

Urmatoarele zile au fost ok, doar analize si nst-uri pe banda rulanta ( nst - un test unde se asculta inima bebelusului )

Miercuri seara aceleasi glume, cine urmeaza, ala eu, ala eu..si tot asa, cand spre uimirea mea, a fost randul meu.

Cand se rup membranele ( sau apa ) este un sentiment ciudat, dar nu doare, asa ca m-am ridicat frumos si m-am dus dupa asistenta sa ii spun ca eu nasc .

Ma dus sus, in acelasi salon de travaliu si am stat mult si bine, nu aveam contractii, nu aveam dilatatie, doar o durere ca cea de menstruatie. Tin si acum minte cum ca imi spuneau asistentele sa incerc sa dorm ca voi avea nevoie de forta pentru nasterea propriu zisa.

Am stat linistita in pat, cu acele dureri fara sa pot dormi, imi venea sa plang ca imi tot spuneau sa dorm.

Dimineata au inceput sa ma bombardeze cu medicamente pentru dilatatie, care sincer va spun nu au avut nici un efect, si asa am ajuns la operatia de cezariana.

La ora 14.30 a venit doctorita mea si a zis clar si raspicat, te pregatesti de operatie, zis si facut, in cateva minute era pe masa, mi se facea anestezia partiala. Imi era frica deoarece urma sa fiu intepata in coloana, orice miscare brusca putea fi fatala.

M-au intins pe masa de operatie si a inceput "distractia", desi ma operau doctorii vorbeau cu mine, ma intrebau cum se va numi fetita mea.

I-am spus ca Maya si ma intrebat daca cu y sau cu i, si mi-a povestit despre ceva asemanator. 

Cand am auzit prima data plansetul fetitei mele am inceput sa plang si eu, nu ma durea nimic, nu simteam nimic, era doar o emotie foarte puternica, care si acum ma copleseste cand imi amintesc.

Sper sa nu va fi plictisit, voi continua maine. Maine veti afla sfarsitul povestii, sper sa va placa si sa fiti alaturi de mine 

P.S. Promit ca maine chiar va aparea continuarea.

Pupici.